Deși prietenii îmi știu povestea, am decis să dedic acest prim articol de pe noul website celor care doresc să afle mai multe despre mine, omul din spatele poveștii Julius Paul.

Zorii zilei

M-am născut în Bistrița, în 1 iulie 1991. Pot spune că fac fotografie de când mă știu. Desigur, nu la modul în care o fac astăzi, dar crescând într-o familie modestă cu un tată pasionat de tehnologie și o mamă iubitoare de flori și prăjituri, am învățat repede cum stă treaba cu domeniul vizual și cât de importantă este estetica în viața de zi cu zi.

Tata, pe lângă job-ul lui de frezor (prelucrător prin așchiere), a fost și fotograf. A descoperit în liceu aparatul foto (pe atunci un Smena 8M pe film) și s-a îndrăgostit iremediabil de domeniul vizual. Cu timpul a evoluat și în anul 1991, când m-am născut eu, pusese bazele unei mici afaceri care se ocupa cu fotografia comercială. Mai târziu, în 1994 când a venit pe lume scumpa mea surioară, a cochetat și cu filmul.

Copilăria mea fost un mix perfect între școală, joacă pe maidan și aparatură foto-video. Veșnic la noi în casă erau aparate foto peste tot, pelicule de film, revelatoare, fixatoare, hârtie foto, aparate de mărit, camere video, casete VHS, televizoare, cabluri și aparate video. Mama, o perfecționistă foarte organizată, era îngrozită de fiecare dată când tata făcea dezastru în toată casă cu jucăriile lui. Desigur, amestecate cu ale mele.

Primul meu Crăciun (aveam 6 luni) cu un Zenit ET (foto sânga). Prima mea cameră video făcută din lego (foto dreapta).

Multă vreme tata a developat filmele în baie, punându-mă la somn în fiecare seara la ora 9 fix. Ca nu cumvă să intr-un peste el în baie și să-i voalez filmele. Când o întrebam pe mama “Ce face tata în baie?” răspunsul ei era mereu același: “Caută ceva pe întuneric!”. Stiu că sună defazat pentru cineva cu o minte colorată, dar la 3 ani, nu cred că îmi putea explica cineva mai bine cum stă treaba cu developatul peliculelor de film.

UPDATE: Vorbind cu tata la telefon după ce a citit articolul mi-a amintit un episod de când aveam vreo 5 ani. El developa filme in baie și conversația a fost ceva de genul:
Eu: Ce faci acolo?
El: Muncesc.
Eu: Nu muncești, faci poze!
El: Păi și ăsta nu-i lucru?
Eu: Nu, doar faci poze.
M-am distrat copios pentru că acum fac același lucru și este chiar jobul meu. Tata la telefon: “Să nu mai zici că muncești și că ești obosit, pentru că doar faci poze! Ăsta nu-i lucru!”

Mai târziu, prin ’96-’97, tata și-a cumpărat o camera video JVC și a început să filmeze evenimente. Vă dați seama că atunci nu existau documentații pentru domeniul acesta, nu existau echipamente de montaj la îndemâna oricui, iar prelucrarea unei filmări de pe casetă VHS era o utopie. În schimb, tata, cu o răbdare nesfârșită și o genialitate tipic românească, a găsit o soluție cât de cât fezabilă. Înainte de a merge să filmeze o nuntă, se ducea la o tipografie, unde printa pe mai multe coli A4 numele mirilor, data nunții și alte detalii de genul acesta cu un font de categoria strămoșul WordArt-ului. La începutul casetei, filma fiecare pagină timp de 5 secunde lângă un buchet de flori de plasitic. Apoi, mă trimitea “la păscut” (vorba mamei), ca să poate înregistra liniștit cu Audio Dubbing piesa “Puterea Dragostei” în interpretarea Evei Kiss. Ăsta practic era genericul, după care urma filmarea propriu-zisă de la nuntă. (Din păcate pe atunci o caseta VHS costa mult prea mult pentru ca tată să-și permită să păstreze câte o copie de la fiecare nuntă. Te-ai fi distrat bine văzând un astfel de generic). Duminică dimineața, când ajungea acasă după 24 de ore de nuntă, trebuia să facă mai multe copii ale casetei. Asa că dădea play la un aparat video, record la altul și să punea să doarmă. Eu eram însărcinat cu trezitul lui pentru a schimba caseta. Așa că timp de 4 ore mă uitam la ce a filmat tata. Când schimba caseta, ma uitam încă o dată ca mâța în calendar, 4 ore, la aceeași filmare. Și asta, weekend de weekend. Cred că am văzut zeci de nunți și cunoșteam din imagini toate satele din județul Bistrița-Năsăud. Evident, nu erau pe-atunci pretenții de filmări cinematografice. Oamenii aveau un orgasm vizual doar prin simplul fapt că se vedeau pe televizor.

Mă fascina de-a dreptul ce făcea tata și tot timpul eram gură cască când meșterea câte ceva prin casă. Îmi plăcea atât de mult încât îl copiam: îmi făceam camere video și aparate foto din lego, iar mai târziu, când am înțeles cum funcționează un SLR mi-am făcut din carton, un aparat foto cu vizor și oglindă la 45 de grade. Ce mai? Eram un mic geniu al tehnologie, ca și tatăl meu.

În anul 2000 a plecat în interes de serviciu în străinătate. Deși suna telefonul fix tot timpul cu cereri pentru serviciile tatălui meu, mama trebuia să le spună că nu se mai poate. Eu eram prea mic (9 ani) că să duc mai departe munca tatei.

Moment de cumpănă

După ce a plecat tata în străinătate nu prea m-a mai pasionat o vreme treaba asta cu fotografiile. Îmi lăsase un aparat foto Praktica (un fel se săpunieră pe film) pentru momentele de familie și excursiile școlare.

În 2005, vara, când l-am vizitat, m-a intrebat dacă nu vreau o camera video “mai mică” și un aparat foto nou. A zis că de ce nu, însă nu mă gândeam că am să ajung vreodată să le folosesc la adevărata loc capacitate. Așa că mi-a cumpărat un aparat foto digital, Kodak de 5mp și o camera video Samsung digitală care filma pe casetă miniDV. Am fost foarte fascinat de faptul că poți copia imaginile în PC și le poți pune pe DVD-uri, fără a mai fi nevoit să mergi să le printezi la un laborator foto. Cât despre camera video, am învățat cum să capturez imaginea pe PC și să realizez un montaj în soft-uri precum Ulead Video Studio. Încet, încet m-am “aventurat” în lumea filmului, adică am scris scenarii pe care le-am filmat. Desigur, uitându-mă acum la ele, arată groaznic, dar pentru un puști de 15-16 ani care a învățat autodidact de pe net (într-o vreme în care era digitalului de-abia mijea ochii) să facă un film, e un lucru mare.

Fotografii realizate în 2005 (când aveam 14 ani) cu primul meu aparat foto (Kodak) fără să cunosc nici o regulă de încadrare. Totul pe Auto.

Asta până în 2008, luna mai, când am mers într-o excursie cu școala în Istanbul. Am fost atât de frustrat ca nu “îmi ieșeau” fotografiile bine, încât m-am decis ce vreau de ziua mea. Am facut un mic research pe internet și am descoperit DSLR-urile. Tata a fost în culmea fericirii când i-am zis că vreau să evoluez în domeniul fotografiei. Însă, că să vadă cât sunt de sigur pe această idee (mai ales că un DSLR entry-level pe atunci costa o căruță de bani), m-a pus timp de câteva săptămâni să-l ajut la treburi casnice. Așa că am invățat să tai lemne, să le clădesc, șă tund iarba cu motocoasa s.a.m.d. De ziua mea, 1 iulie 2008, am primit un Nikon D60 cu două obiective: 18-55mm și 70-300mm. Lumea s-a schimbat pentru mine din acel moment. Deși la început făceam fotografii pe modul “Auto”, repede am descoperit modul “M” și am început să fotografiez toate nimicurile cu toate combinațiile de setări posibile.  Toate căutările mele de pe google.com începeau cu “How to”.

Pe vremea când fotografiam tot ce îmi ieșea în cale cu primul meu DSLR Nikon D60 (2008-2009)

Momentul decisiv

În luna august a aceluiași an, am fost cu familia la nunta vărului meu Dorin, cu aparatul foto după mine. Eram nedespărțiți. Dorin mă rugase inițial să-i fotografiez eu nunta, dar evident că l-am refuzat invocând lipsa de experientă pentru că eu nici măcar nu știam prea bine care e treaba cu formatul RAW. Tata mi-a zis că o să mă descurc, la fel cum a făcut și el la prima nuntă, dar totuși era o diferență de 15 ani și oamenii aveau alte pretenții. Într-un final vărul meu și-a angajat un fotograf profesionist. Mare mi-a fost mirarea, după câteva luni când Dorin m-a chemat să-mi arate albumul lui de nuntă. Surpriză! peste 50% din fotografiile de acolo erau făcute de mine. Nu mi-a venit să cred că am reușit să fac niște fotografii care să fie pe placul cuiva. Atunci mi-am dat seama că ceva din interiorul meu are potențial. Unii îl numesc talent, eu îi spun un mix prefect între viziune în spațiu și atenție la detalii.

Fotografii realizate de mine la nunta vărului meu Dorin (2008)

Îți dai seama ce curaj am prins! Am început să fac ședințe foto la prieteni (pe gratis) să îmi fac experiență, am descoperit soft-urile de prelucrare (La început PhotoScape, iPhotos apoi Lightroom) să merg la fotocluburi unde să cunosc alți fotografi și să particip la concursuri pentru liceeni.

Am început să câștig și câțiva bănuți pe care îi investeam tot în aparatură foto. Am început să colaborez cu diferite firme, care mă trimiteau ca și fotograf secundar la evenimente. Nu făceam nu știu câți bani din asta, însă eram în culmea fericirii că pot să îmi duc pasiunea la un alt nivel.

Părinții mei erau exasperați. Nu știau ce se întâmplă cu mine. Plecam dimineața de acasă și mă întorceam seara târziu. Fotografiam toată ziua cine știe pe ce dealuri, ganguri, clădiri dezafectate sau evenimente stradale. Toate fetele se țineau coadă după mine să le fac fotografii.

În 2009, i-am zis tatei că vreau alt aparat foto, iar după încă o tură de tuns iarba și crăpat lemne, mi-a cumpărat un Nikon D300 cu obiectiv 16-85mm. Fotografiile mele deja erau la un al nivel. Și nu neapărat datorită camerei, cât a faptului că am învățat să controlez fiecare parametru al aparatului foto. Tata a înteles că prelucrarea imaginilor pe PC este un aspect important, iar după ce am testat mai multe laptopuri cu Windows, s-a decis că un MacBook este cel mai indicat pentru un fotograf. Dacă la început fotografii din Bistrița râdeau de mine și de D60-ul meu, pe motiv că un copil de 17 ani, începător, se ține scai după ei, oameni cu experiență în fotografie, au început să mă trateze aproape ca pe un egal când au văzut cât de mult am evoluat într-un timp scurt, fără ca nimeni să mă învețe nimic.

Prima mea expoziție foto alături de colegii de la Fotoclub Axxa Bistrița (martie 2009). Se observă destul de bine diferența de vârstă.

Deși părinții mei își doreau să devin preot, inginer, medic sau arhitect, au avut mult de furcă cu mine, fiindcă nici nu voiam să ascult. Cu toate astea m-au obligat să fac un liceu cu profil mate-info. În fiecare semestru mergeam cu o cerere de transfer la direcțiune că poate, poate o să ajung la liceu de arte. Mama, prietenă bună cu directoarea școlii, a avut grijă ca aceste cereri să nu fie aprobate din tot felul de motive mai mult sau mai puțin plauzibile. Așa că mi-am dat bacalaureatul din matematică nivel M1 și am crezut că îmi rog moartea în fiecare minut care trecea în lungile zile de școală. Am avut tot timpul note mari la școală fiindcă mă ducea capul, chiar mergeam și la olimpiade, însă sufletul meu era în altă parte. La fotografie.

Pentru că mă certam constant cu părinții mei legat de facultate și viitorul meu, mi-am pus ordine în gânduri că să văd cine are dreptate. Mi-am zis, la 17 ani că orice aș face în viața asta, vreau să fie ceva memorabil. Și cum pe lume există 3 tipuri de meserii nobile (salvatorii de vieți, dascălii și păstrătorii de amintiri) fără de care societatea s-ar duce de râpă, conform calităților mele, meseria de fotograf mi s-a potrivit cel mai bine. Iar având faptul că în bac am luat peste 9 la limba română fără să învăț absolut nimic, aș putea fi și profesor. De fotografie desigur. Într-un final ai mei au înțeles că e important să fac ceea ce îmi place, chiar dacă au sperat până în ultimul moment că “voi reveni pe calea cea bună”.

Așa că m-am înscris la UNATC București la regie de film. Admiterea a fost în septembrie, iar dintr-un motiv necunoscut, am fost respins și am stat un an acasă. Mama a fost terminată și nu a putut accepta că toți copii se duc la facultate și eu ba. Însă pentru mine a fost cel mai grozav an din viața mea. Am avut în sfârșit timp să fac doar ceea ce îmi place, adică fotografie.

Povestea Julius Paul

Am observat multe greșeli și nereguli în breasla fotografilor din Bistrița și mai ales la firmele pentru care lucram. Voiam tot timpul să fac mai mult și mai bine, dar mă băteam de multe refuzuri și de clasicul “Las’ că-i bine și-așa!”. Pentru mine nu era bine. Aveam o dorință incontrolabilă de a ajunge la cel mai înalt nivel. Și dacă tot stăteam acasă, ore în șir în fața laptopului urmărind tutoriale, am zis că a sosit timpul pentru o afacere pe cont propriu. În 21.01.2011 am înregistrat o firmă și am pornit cu pași rapizi spre ceea ce înseamnă azi Julius Paul. Încă de la început am știut că nu voi reuși niciodată să fac o treabă profi fără o echipă puternică în spate. În martie 2011 l-am cunoscut pe Andrei Chereja, un copil de 15 ani care avea ceva ce îmi plăcea foarte mult. Făcea fotografii pe film, corect încadrate și perfect expuse, fără a știi absolut nici o regulă. I-am zis că are potențial și a fost mai mult decât încântat să facă parte din echipă.

Prima nuntă marca Julius Paul (14 mai 2011).

Deși tata spera că o să îmi vină mintea la cap și o să am și eu un job ca tot omul, s-a bucurat în sufletul lui că vreau să-i pășesc pe urme. Iar când i-am pus pe hârtie planul meu de afacere pentru următorii 3 ani, a fost mai mult decât încântat să mă ajute. A avut discuții în contradictoriu cu mama pe subiectul ăsta, dar într-un final a fost dispus să mă ajute financiar pentru tot ceea ce aveam nevoie.  Am creat logoul și tot ce ține de identitatea vizuală, inclusiv site-ul (dacă tot a fost la mate-info) rudimentar atunci ce-i drept, dar cu efectul scontat.

În tot acest timp am vrut să aprofundez cât mai mult domeniul, iar dincolo de aspectul tehnic și comercial al lucrurilor, partea artistică trebuia dezolvată și ea. Așa că în toamna anului 2011 am început licența în domeniul foto-video la Universitatea de Artă și Design Cluj-Napoca. După ce mi-am luat licenta cu 10 am urmat și cursurile de master în același domeniu. Acum sunt doctorand în artele vizuale fiindcă îmi doresc nespus de mult să-i învăț și pe alți tineri fotografie și să-i inspir. Mi-a fost foarte greu la început când nimeni nu m-a susținut și când nimeni nu a crezut în mine, încât vreau să-i ajut pe alții. Perseverența e cheia succesului și luciditatea de a găsi o cale indiferent de obstacole.

Echipa s-a mărit și am ajuns la un număr de 3 fotografi (Eu, Camelia Sfârloagă, Călin Curticăpian), 3 videografi (Andrei Chereja, Aluaș Ion, Anca Șandor) și un graphic designer (Alina-Cristina Cotoi).

O parte din echipa Julius Paul. Foto 1: de la stânga la dreapta: Anca, Eu (Paul). Andrei, Ioan și Călin. Foto 2: Camelia, Daniel, Eu și Anca.

Ne-am ținut de treabă, am crescut nivelul de calitate în fiecare an, iar clienții nu au întârziat să apară. Ar fi multe de povestit, dar nu te mai plictisesc. Aș putea scrie un roman despre toată activitatea noastră.

În 2016, după 5 ani de activitate, am ajuns să avem atât de mult de lucru încât pentru mine a devint foarte greu să manageriez toată afacerea și să mai fac și fotografii pe deasupra. Deși îmi plac foarte mult treburile organizatorice, nu ma pot despărți de fotografie. Așa că toată partea de video am despărțit-o în mai multe echipe. Julius Paul a rămas ce a fost la început, doar fotografie.

Astăzi ducem mai departe povestea Julius Paul într-un trio perfect: Eu (fotograf și editor), Cami (fotograf și editor), Cris (graphic designer).