News & Press Releases

Diferența dintre o poză și o fotografie

Probabil că și voi v-ați întrebat care este diferența dintre o poză și o fotografie. Deseori folosim cuvântul “poză” referindu-ne la o imagine realizată cu aparatul foto din comoditatea de a nu pronunța un cuvânt mai lung cum este “fotografie”.

Unii fotografi s-ar putea simți ofensați când oamenii folosesc termenul general “poze” pentru a defeni munca acestora. Adevărul este că limba română este într-o continuă schimbare, iar unii termeni considerați ca fiind folosiți greșit să devină o normalitate, iar Academia Română să-i introducă în DEX în noua formă sau cu noul sens.

Dar hai să vedem de unde a pornit toată povestea asta. În ultimii 10 ani fotografia (ca formă de transmitere a informațiilor) a prins mari proporții atât în țară cât și în străinătate și asta este rezultatul în principal a două fenomene: evoluția internetului și implicit a device-urilor mobile cât și a apariției aparatelor de fotografiat performante pentru larg consum. Astfel a fotografia cu telefonul și a posta acele imagini pe internet a devenit o normalitate, o parte din viața noastră de zi cu zi, iar cumpărarea unui aparat de fotografiat DSLR sau mirrorless este la îndemâna oricui. Plus că materialele pentru a studia fotografia (tehnic, compozițional, cromatic, etc) se află la tot pasul pe internet. De aceea asistăm la un adevărat fenomen în jurul fotografiei.

Telefoanele mobile moderne pot realiza fotografii calitative din punct de vedere tehnic, iar cu puțină pricepere din partea celui care fotografiază, se pot ușor confunda cu cele realizate cu un DSLR/mirrorless. De aici a venit și ideea de separare a celor două procese și s-au căutat termeni care să definească produsul finit.

Mulți spun că o poză este o imagine banală realizată cu orice fel de cameră foto de către oricine, iar o fotografie este o imagine realizată de o cameră foto profesională, de către un fotograf profesionist. Aici putem discuta foarte mult despre ce înseamnă o cameră foto profesională și ce înseamnă un fotograf profesionist, dar nu acesta este scopul articolului.

Și totuși care este diferența dintre “poză” și “fotografie”?

Fotografie
Conform Dicționarului explicativ al limbii române din 2009 fotografie se referă la o imagine pozitivă a unei ființe, a unui obiect, a unui peisaj etc. fixată pe hârtie fotografică și obținută prin fotografiere. O definiție mai complexă gășim în Dicționarul de neologisme din 1986 care spune că fotografia este arta și tehnica de a fixa pe o suprafață sensibilă la acțiunea luminii, cu ajutorul unei lentile convergente, o imagine produsă într-o cameră obscură, care apoi se poate reproduce prin copierea clișeului negativ pe care a fost imprimată. Dacă mergem puțin în trecut și analizăm etimologia cuvântului fotografie, aflăm că provine din limba gracă și se traduce: a scrie cu lumină. Desigur în vorbirea curentă “fotografie” are trei semnificații: tehnica care poate crea imagini sub acțiunea luminii, imagina finală obținută prin această tehnică și ramură a artei grafice care folosește această tehnică.

Poză
Tot conform Dicționarului explicativ al limbii române din 2009 poză se referă la a lua o anumită atitudine spre a servi de model unui pictor sau unui sculptor sau spre a fi fotografiat.

Dacă ar fi să vorbim corect conform acestor reguli am spune că fotograful fotografiază, iar modelul care este fotografiat, pozează.

Însă după cum spuneam mai devreme, acești doi termeni sunt foarte des confundați în vorbirea curentă, astfel încât Academia Română a introdus în 2002 în Dicționarul de sinonime o legătură directă între “poză” și “fotografie”. Astfel “poză” este sinonim cum “poziție”, “fotografie” și “reproducere”. Practic cuvântul “poză” nu și-a pierdut sensul inițial, ci a preluat și defeniția cuvântului “fotografie”.

Deci, putem spune că POZĂ și FOTOGRAFIE fac referire la același lucru.

În concluzie, putem folosi pe oricare dintre cei doi termeni când ne referim la o imagine rezultată în urma procesului tehnic (digital și analogic) de a fotografia.


Istoricul meu în aparatura fotografică (pentru fotografii curioși)

Ca și fotograf profesionist am căutat mereu să lucrez cu echipamente care să îmi permită să îmi pun în aplicare toate ideile. De-a lungul timpului, pretențiile mele au crescut și stilul meu a evoluat, iar aparatura s-a transformat de multe ori din unealtă, în impediment. De aceea am căutat mereu soluții care să mă mulțumească. Investiția financiară a fost mare și am avut nevoie de răbdare, însă am reușit să îmi fac treaba de fiecare dată.

Era Nikon

Am început în 2008 cu un Nikon D60 (18-55mm și 70-300mm). Au fost foarte bune pentru mine ca amator, mai ales că le foloseam să fotografiez toate nimicurile. Dar pe măsură ce timpul trecea, am început să înțeleg cum funcționează un DSLR și cum pot controla cel mai mult produsul finit.

După un an am trecut la D300, 16-85mm f/3.5-5.6mm și 35mm f/1.8. Am reușit să văd de fapt ce stil de fotografie îmi plăcea: blur și multe blitz-uri. Așa era atunci…

De la D300 și D60 cu obiective zoom, în 2012 am trecut la nivelul următor. Înțelegeam limitările un senzor DX și a diafragmelor variabile f/3.5-5.6 încât am vândut tot și am cumpărat Nikon D700. Și cum altfel decât cu obiective prime, adică seria AF-D: 20mm, 50mm și 85mm. Nu mi-au plăcut niciodată obiectivele foto mari și grele (cum visează mulți fotografi), de aceea obiectivele din seria AF-D care inițial au fost concepute pentru SLR, s-au dovedit foarte calitative având în vedere dimensiunile reduse. D700 a fost unul dintre cele mai bune body-uri DSLR create vreodata și multă vreme a fost în topul aparatelor foto.

Nu l-aș fi schimbat în 2014 dacă nu se defecta patina de blitz. Din cauza greutății lui SB-800 cu patru acumulatori înăuntru, a cedat, iar reparația costa mult prea mult în comparație cu valoarea lui D700 SH atunci. L-am vândut lui Călin Curticăpian, un pasionat de fotografie care visa de mult la un FX. Pe Călin nu l-a deranjat defectul, fiindcă pe atunci nu fotografia evenimente. În timp Călin a devenit un prieten apropiat și un coleg în echipa mea Julius Paul. Poate dacă nu se defecta D700-le, nu ne-am fi cunoscut și ar fi foarte mare păcat.

Dar aveam totuși o mare problema. Următorul pas firesc ar fi fost Nikon D800 însă după toate review-urile și părerile negative, mi-am dat seama că nu sunt pregătit psihic să am probleme cu aparatura foto. Așa că după ce am pus totul pe hârtie am ajuns la concluzia că trebuie să schimb tabăra și să trec pe Canon.

De la Nikon la Canon

Canon oferea 3 body-uri FX care să fie peste Nikon D700: 6D, 5D mark III și 1DX. Pe ultimul l-am scos din schemă din cauza prețului. Decizia a fost foarte grea între 6D și 5D mark III, dar după multe research-uri, 5D oferea un sistem de auto-focus cu totul nou și foarte performant. La partea de obiective am exclus orice care nu avea dungă roșie cu inscripția “L”. Și asta pe motiv că un Mercedes nu îți arată tot ce poate fără un motor de Mercedes. Am făcut greșala să cumpăr un Sigma 35mm f/1.4 Art, dar l-am returnat după două zile. Bleah!

După un an am ajuns să fotografiez cu două body-uri de 5D Mark III, 17-40mm f/4L (doar pentru ultra wide), 35mm f/1.4L I, 85mm f/1.2 L II, 100mm f/2.8 L macro. Evident 35mm a devenit obiectivul pe care îl foloseam în 80% dintre situații, iar 85mm a devenit bestia pe care o foloseam la portrete. Deși mulți nu o să fie de acord cu mine, 24-70mm f/2.8L și 70-200mm f/2.8 mi se pare cele mai useless obiective pentru fotografia de nuntă. Niciodată nu mi-au plăcut. E interesant cum toată lumea le laudă și sunt cele mai folosite, însă din punctul meu de vedere, te limitează foarte mult la partea de creativitate. Obiectivul 24-70mm nu este nici suficient de wide pentru cadre de ansamblu, nici suficient de tele pentru portret. Un wide frumos este de la 20mm în jos, iar un portret bun este de la 85mm în sus. Plus că distracția începe de la f/2 în jos. De aceea am ales 35mm f/1.4 pentru că este obiectivul cu una dintre cele mai frumoase geometrii care creează o perspectivă echilibrată, iar separarea subiectului de fundal în f/1.4 este absolut superbă. Cât despre 70-200mm f/2.8, care este un obiectiv foarte calitativ și rapid, te limitează din multe puncte de vedere: este prea mare și atrage atenția, este prea greu (folosirea lui timp îndelungat devine obositoare), în interior de multe ori nu ai spațiu să stai la 1.5 metrii față de subiect pentru a putea focaliza, iar în lumină slabă f/2.8 este o diafragmă întunecoasă. Toate aceste probleme le rezolvă 85mm f/1.2 L. Toți fotografii care îmi cer sfaturi despre obiective FX sunt fixați pe cele două zoom-uri. Deși încerc să le explic că ele au fost create pentru fotojurnaliști nu pentru artiști, de cele mai multe ori nu găsesc înțelegere. Mai devreme sau mai târziu vor ajunge toți la aceeași concluzie: prime-urile sunt tata lor când vrei să faci fotografie de nuntă de calitate. Știu, zoom-urile sunt rapide, comode, nu necesită două body-uri, dar construcția lor optică nu permite prea multă creativitate.

Am adorat sistemul Canon pentru performanțe: AF foarte versatil cu o muțime de opțiuni și moduri de folosire (nu ai cum să știi la ce mă refer până nu întorci pe toată părțile AF-ul unui 5D mark III), obiective rapide și silențioase și desigur calitatea excepțională a fotografiilor (DR adevărat, sensibilitate ISO calitativă la lumină slabă și claritate).

De ce am încercat să fug nu am scăpat: greutatea echipamentului. Rucsacul meu Lowepro 450AW cântărea 15kg, iar după fiecare nuntă mergeam acasă cu dureri de spate. Foloseam strap dublu cu tocuri de obiective, deci purtam pe mine 10kg constant timp de 10 ore pe zi. Nu am vrut să mă despart de Canon, dar nu am avut încotro. Am chochetat o scurt vreme în paralel cu Canon cu Sony A7II, care deși e un mirrorless FX de mici dimensiuni, obiectivele sunt la fel de mari și grele.

De la Canon la Fujifilm

Pentru mine Fujifilm este o firmă de suflet. Încă de prima dată de cânt am pus mână pe X100-le unui prieten am visat că într-o bună zi o să existe un aparat foto asemănător care să poată fii folosit la evenimente. În 2014 mi-am cumpărat un X100S ca aparat foto “de jucărie” pentru plimbări și concedii. L-am adorat. Încă de mic copil când mă jucam cu Zenit-urile tatălui meu simțeam o plăcere deosebită în a fotografia cu aparat foto de mici dimensiuni. În 2011 mi-am cumparat dintr-un târg de vechituri un Zenit 11 cu obiectiv Helios 58mm f/2 ca să redescopăr emoția developării unui film. Cu X100S am avut același feeling, dar totul era digital.

Un prieten (Toni) din Bistrița care face fotografie mai mult din pasiune mi-a spus folosește Fujifilm x-T1 la evenimente fără nici o problemă. Evident că am fost sceptic, dar am schimbat X100S cu un x-T1 pe care tot de plăcere l-am folosit. Nu aveam obiective Fujifilm, așa că mă jucam cu vechiturile mele cu filet m42. X-T1 ducea mai mult spre Zenit, deci cu mult mai bine.

La finalul lui 2016 am auzit că s-a lansat Fujifilm x-T2 și că mulți fotografi celebri de nuntă din vest au lăsat la o parte DSLR-urile pentru mica bestie mirrorless creată de japonezi. Se pare că în sfârșit a venit ziua când visul meu de a fotografia cu o camera mică cu apect retro se va împlini. Toți prietenii mei fotografi au râs de mine când le-am zis că trec înapoi la DX.

Mi-am zis că dacă au dreptate, atunci am luat o mare țeapă. Așa că nu am vândut nimic de la Canon până când nu mi-am cumpărat un x-T2. Alt prieten (Ioan) dorea să treacă de pe Fujifilm pe Canon, iar pentru mine a fost ocazia perfectă să văd calitatea obiectivelor Fujifilm. Am făcut schimb de aparatură pentru câteva zile cu Ioan. La final i-am zis: “Păstrează 5D mark III-ul, eu păstrez obiectivele”.

Nici că se putea mai bine: în două luni am vândut tot ce aveam de la Canon mai puțin flash-urile pentru că le puteam folosi pe stative cu Fujifilm și transmitere/comandere Yongnuo și am mers all-in pe mirrorless-ul japonezilor. Am cumpărat cel mai mic rucsac de la Lowepro, flash-uri Nissin i40 și 9 acumulatori. Mi-am refăcut tot setup-ul de dinainte, doar că pe Fujifilm: 2 body-uri de x-T2, 23mm f/1.4 (echivalent 35mm), 35mm f/1.4 (echivalent 50mm), 56mm f/1.2 (echivalent 85mm), 60mm f/2.4 macro (echivalent 90mm) și un Samyang 12mm f/2 (echivalent 18mm).

Fujifilm mi-a schimbat viața, modul de gândire și felul în care mă raportez la fotografie.

Trebuie să recunosc că trecerea de la Canon la Fujifilm a fost mult mai grea psihologic decât de la Nikon la Canon. Deși DSLR-ul și mirrorless-ul au multe în comun, sunt tehnologii diferite care necesită o abordare cu totul nouă:
1. Lipsa oglinzii care produce acel sunet specific și mica vibrație din body sunt două lucruri care îți vor lipsi o vreme. E o chestiune de obișnuință, dar o să îți placă.
2. Shutter-ul electronic este o invenție absolut genială. În sfârșit colegii videografi nu o să te mai înjure când vrei să faci o rafală la cununia religioasă. Nu o să mai atragi atenția asupra ta cu sunetul de “mitralieră”, iar în sfârșit poți să ai 14fps fără să dai o căruța de bani pe un DSLR vârf de gamă. 14fps nu e chiar film cursiv, dar un GIF decent tot poți face. Am început să mă obișnuiesc să fac cinemagraph-uri. Poți uita definitiv de Shutter count. În EXIF-ul de la Fujifilm nu vei găsi numărul de cadre. Japonezii se laudă că ține o viață.


3. Am scăpat în sfârșit de durerile de spate și nu mai car zeci de kilograme de echipamente după mine. Dacă acum 4 ani mi-am cumpărat mașină break (Volvo) tocmai din acest motiv, știu clar că următoarea va fi una hatchback că să găsesc mai ușor loc de parcare în orașele aglomerate.
4. Dacă înainte eram cel mai vizibil om de la nuntă, după miri, acum pot să trec foarte ușor neobservat și să fotografiez oamenii așa cum sunt ei, fără să-i intimidez cu o sculă mare și neagră. 🙂
5. Două sloturi pentru carduri SD mă ajută să am back-up fără să mai fiu nevoit să investesc sute de lei în carduri CF. Eu sunt mai paranoic de fel când vine vorba de carduri, însă acum pot să le formatez doar o dată pe lună (8 carduri de 64gb).
6. Deși sunt mare fan Apple, am considerat mereu că produsele lor sunt foarte scumpe și nu merită investiția atâta vreme cât nu produci bani cu ele. Dacă în trecut foloseam doar iMac și MacBook Pro pentru prelucrare, acum am găsit utilitatea unui iPhone și a unui iPad pe care le consideram fițe. Fujifilm are aplicație de mobil care îți permite să vezi și să descarci imediat fotografiile pe care le-ai făcut. Nu mai zic de faptul că pun x-T2 pe trepied (unul mic și ieftin desigur) și cu telefonul îmi fac selfie-uri. HiHi! Nu credeam că poate fi atât de plăcut să prelucrezi pe o tabletă. La evenimente imediat editezi câteva cadre de preview, iar cu Lightroom Mobile totul este sincronizat cu catalogul de pe MacBook. Genial! Să nu uităm de iCloud. Ai toate fotografiile pe toate device-urile. Deși eram hater în trecut cu cei care trăgeau RAW+JPG, Fujifilm a îmbunătățit foarte mult Dynamic Range-ul JPG-urilor. Dacă expui corect, doar te joci la prelucrare.


7. “Ok, ok, dar nu e Full Frame, e APS-C!” Poți uita de asta. Într-adevăr pe vremea lui Nikon D90 era o difereță mare între el și D700, dar totuși să nu uităm că suntem în 2017 și tehnologia a evoluat foarte mult. ISO 6400 pe Fujifilm este utilizabil, dar cu obiective cu f/1.4 si f/1.2 niciodată nu am trecut de ISO 2000. Și ce dacă e un pic de noise la ISO 6400 când vrei să tragi în f/4? Nu o să îl vadă nimeni. Asta e doar obsesia fotografilor. Deci? Argumentul tău este invalid. O să îmi ziceți că nu este blur. Da, este adevărat. Blurul de pe DX la f/1.4, este echivalent cu blurul de pe FX la f/2.2, dar cui îi pasă? Eu încă nu am întâlnit miri care să zică: “Vai, e prea puțin blur”.
8. Cosumă mult curent, ce-i drept! Faci doar 300-400 de cadre cu un acumulator. Nu-i bai! Am 9 bucăți care costă doar 100 de lei fiecare și se încarcă cam într-o oră.
9. Trebuie să știi că autofocusul este absolut genial. Și asta din mai multe motive. În primul rând obiectivele sunt mici și ușoare, iar motorul de AF nu are de mutat sute de grame de sticlă ca și în cazul lui Canon 85mm f/1.2L. În al doilea rând, având un senzor APS-C, câmpul de profuzine este mai mare. Chiar dacă AF nu e cel mai precis din lume, nu se va vedea pe fotografii. Obiectivele de la Fujifilm NU trebuie calibrate niciodată! În al treilea rând x-T2 are un sistem de AF foarte asemănător ca cel de pe 5D mark III: 325 de puncte, 91 în cruce, zonă de 9 puncte cu selecție automată bazată pe contrast, face detection. Dacă pe 5D mark III face minuni, inaginează-ți cum e pe APS-C.
10. Investiția este la jumătate. Trăim în România, iar din păcate oamenii nu s-au obișnuit încă să plătească fotografia la adevărata ei valoare. Deci optimizarea costurilor și amortizarea investiției este foarte importantă, dar în același timp dificilă. Fujifilm rezolvă această problemă. În cazul meu, după ce am vândut toate echipamentele Canon și am cumpărat Fujifilm (majoritatea noi), am rămas cu bani. Wow! Așa ceva mai rar.

Deși x-T2 are dimensiuni reduse, totuși nu e genul de jucărie de luat în concediu, mai ales fără obiective zoom. Așa că aveam nevoie de o săpunieră pentru fotografii random de zi cu zi, care să aibă cât de cât funcții manuale. După ce am citit mai multe review-uri, mulți fotografi care lucrează cu Fujifilm ziceau că ei folosesc x70 ca aparat de jucărie, dar de multe ori trag cu el la nuntă. Am zis că e o prostie, dar l-am cumpărat. Deși îi lipsesc două lucruri esențiale cum ar fi vizorul și posibilitatea de a schimba obiectivele, aceasta jucărie este o mică bestie. Dacă ar avea și cartelă de telefon, ar fi un smartphone cu o cameră foto extrem de performantă. Este genul de aparat foto de plimbare potrivit pentru fotografii profesioniști, dar și cel mai indicat pentru fotografii de Instagram.

Dacă nu te-ai gândit vreodată că poți fotografia o nuntă întreagă cu o săpunieră de 2500 de lei să știi că nici eu. Dar am făcut-o. A fost momentul când m-am trezit la realitate și mi-am dat seama defapt cât a evoluat tehnologia în ultimul timp. Aruncă o privire peste articolul dedicat acestui aparat foto: Cu Fujifilm X70 la nuntă

Fujifilm mi-a schimbat viața prin dimensiunile reduse și managementul mai simplu, mi-a schimbat modul de gândire prin folosirea noilor tehnologii și modul cum mă raportez la fotografie din perspectiva internetului.

Nu regret deloc alegerea făcută și sper că acest articol o să inspire mulți fotografi să treacă la mirrorless și să își simplifice viața! 🙂


Cu Fujifilm x70 la nuntă

Am așteptat această zi cu mare nerăbdare pentru că de foarte mulți ani mi-am dorit să fotografiez o nuntă cu un aparat foto cât mai mic, cât mai ușor de folosit și care să fie în același timp și foarte performant. Și uite că a sosit. Nici nu am putut să dorm cu o noapte înainte de nuntă, gândindu-mă că mă despart doar câteva ore de momentul când o să îmi văd un vis împlinit. Niciodată nu mi-au plăcut DSLR-urile și mai ales, niciodată nu mi-am dorit aparate foto mari, negre și impunătoare cum este trend-ul în breasla fotografilor. Ca și începător trăiești cu impresia că un aparat foto mai mare și mai scump va face fotografii mai bune în locul tău. Am urât mereu ideea asta. Dar nu am avut încotro, a trebuit să lucrez cu ele.

Anul acesta când am făcut trecerea de la Canon la Fujifilm pentru simplul fapt că mă dispera greutatea exagerata a doua body-uri de 5D Mark 3 cu patru obiective din gama L pe care le țineam pe mine (pe strap) și 10 ore pe zi, am fost sceptic legat de tehnologia mirrorless. Însă repede m-am obișnuit și am înteles de ce în câțiva ani DSLR-urile vor pierde mult teren. M-am îndrăgostit de Fujifilm x-T2 pentru că este camera foto care mi se potrivește cel mai bine: mică, ușoară, foarte performantă, cu design retro foarte fain și funcții noi orientante spre social media.

Dar lucrurile cu adevărat interesante au venit o dată cu achiziționarea unui Fujifilm x70.

Acest mirrorless compact din gama premium este o mică bestie, pe care trebuie să recunosc că am subestimat-o cu o aroganță nejustificată. Deși Fujifilm x-T2 este destul de mic, totuși nu este un aparat foto de “buzunar” pentru zi cu zi sau concediu, așa că am căutat unul și mai mic. În trecut am avut un X100S care a fost marea mea dragoste, dar acum aveam nevoie de un compact nou cu funcții moderne (touchscreen, WiFi, etc). Într-o noapte nu puteam dormi așa că am citit despre săpuniere. După multe review-uri și forumuri mi-am luat inima în dinți și am comandat un x70 de la f64. Nu am fost 100% împăcat fiindcă avea un obiectiv fix de 18,5mm (echivalent 28mm), o focală care nu îmi place în mod deosebit și îi lipseste vizorul (fie optic, fie electronic).

Pe un site, un fotograf din SUA care foloseste un echipament bazat tot pe x-T2 zicea că trage de multe ori cu x70 fără nici o problemă. Am zis că așa ceva este imposibil, dar uite-mă acum că scriu un articol despre cât de awesome este x70 și despre cum se comportă la nuntă.

După ce a venit și l-am întors pe toate părțile, l-am dus într-un mic concediu să vedem ce știe. Am rămas mască. Este un aparat foto absolut superb.

Ce m-a impresionat la Fujifilm X70:

  1. Este extrem de mic și încape în buzunar;
  2. Are toate funcțiile pentru a fi folosit pe modul Manual: ISO, SS, A, WB;
  3. Ecran cu touchscreen pentru a putea selecta punctul de focus, exact ca și pe smartphone;
  4. Ecran rabatabil înclusiv în poziție pentru selfie-uri. Wow! În concediu este foarte folositor;
  5. Obiectiv de 18,5mm (echivalent 28mm) și f/2.8. Este cel mai interesant pancake pe care l-am văzut vreodată. Este foarte sharp chiar și în f/2.8, cu inel de diafragmă pe el, iar partea cea mai faină e că în combinație cu teleconvertorul digital (nu mai ai nevoie de lentile de conversie, totul este făcut din soft), îl poți folosi în 35mm sau 50mm. Are inclusiv funcție de macro, iar blurul la portrete este foarte decent pentru un f/2.8.
  6. Cu funcția de Wi-Fi ai fotografiile instant pe telefon și le poți pune direct pe rețelele sociale; Este camera foto perfectă pentru fotografii de Instagram;
  7. Nu ai neapărat nevoie de vizor, pentru ca la cât de mic e body-ul, mai degraba îl folosești ca pe un smartphone decât ca pe un aparat foto;
  8. Deși are și formatul RAW, îl folosesc doar pe JPG. DR este foarte mare și pentru fotografii random, este perfect.
  9. Are hotshoe și poți folosi blitz-uri pe stative. Asta e awesome pentru o săpunieră;
  10. AF-ul este rapid și precis în lumină bună. La întuneric se cam împiedică, dar totuși e un compact, nu un vârf de gamă;

Bun, toate ca toate, dar totuși cum se descurcă la nuntă? Și pe mine m-a omorât curiozitatea așa că am căutat o cale prin care să îl pot testa la o nuntă. I-am spus bunului meu prieten Călin Curticăpian că merg ca second shooter pentru el la o nuntă, pe gratis, doar că să o fotografiez pe toată cu Fujifilm X70. I-a plăcut ideea atât lui, cât și Gabrielei și lui Flaviu. Let’s do it!

Am vrut să merg la o nuntă simplă, fără decor extravagant și fără miri fotomodele, tocmai pentru a face fotografii cât mai obiective unde să se vadă calitatea camerei (în combinație cu talentul și priceperea mea) și nu să te fure “peisajul” fotogenic. Am încercat să gândesc simplu: toate fotografiile JPG, editare pe telefon doar cu filtre;

Ar fi foarte multe de spus despre toată experiența aceasta însă vreau să punctez doar câteva aspecte:

  1. Dacă ai o cameră fie și ea compactă, atâta vreme cât are funcții manuale pe care știi să le folosești și ești un fotograf experimentat, te vei descurca de minune la o nuntă completă. Fujifilm x70 este o astfel de cameră. Sunt sigur că și alte brand-uri au camere la fel de performante, ceea ce mă face să cred că foarte curând (eu zic cel mult 5-6 ani) o mare parte din fotografii profesioniști vor lucra pe camere mirrorless compacte;
  2. Nunta aceasta a fost și un experiment social. Toată lumea se uită ciudat la tine când vede cu ce fotografiezi și nu prea iți dă credit. Ai constant un sentiment că ai uitat ceva, că ești prea lejer și chiar te simți în plus uneori. Însă după ce descarci și prelucrezi fotografiile știi că ai făcut o treabă foarte bună. Chiar și mirii au fost foarte încântați de fotografiile făcute cu săpuniera.
  3. Tot ce știai despre FX și DX începe să nu mai aibă sens. Este atât de insignifiantă diferența dintre un DX vârf de gamă și FX entry-level, încât îți dă puțin de gândit; x70 are un senzor APS-C cu crop de 1.5x ceea ce îl face un compact destinat pretențioșilor și bate la fundul gol multe DSLR-uri mid-level mult mai scumpe.
  4. ISO? 3200 este folosibil. Are granulație desigur, dar cu NR sau un efect de film look este insesizabil;
  5. Obiectivul știe să facă tot ce este nevoie pentru fotografia de nuntă (wide, portret, blur, macro), insă pentru gama de ultra wide sau tele ai nevoie de convertoare optice, care nu sunt deloc ieftine;
  6. Având în vedere că prețul este doar de 3000 de lei (spun “doar”, pentru ca la nivelul de preformanță prețul mi se pare mic), este de luat în considerare pentru începători ca și camera de fotografiat la nuntă și în multe alte domenii ale fotografiei. Desigur, pentru profesioniști, pentru artiști, nu este suficient.
  7. Nu cred că mai are rost să spun că nu ai nevoie de laptop sau PC, poți merge la nuntă doar cu un x70 și un smartphone. Fotografiile de mai jos sunt prelucrate în Lightroom Mobile pe iPhone 6. Am fotografiat aprox. 800 de cadre, le-am prelucrat pe telefon și am scris acest articol. Totul în aceeași zi.
  8. Dacă vrei ca totul să fie și mai interesant, trebuie să iei în considerare flash-uri, triggere, stative și alți modificatori, ceea ce am folosit și eu;

Mai jos aveți o selecție din fotografiile făcute de mine la nunta Gabrielei și a lui Flaviu. Enjoy!

Concluzie:

Experimentul nostru a fost un real succes. Am obținut fotografii de nuntă mai mult decât decente cu o cameră foto compactă, iar după ce oamenii au văzut produsul finit au îndepărtat stereotipul “aparat foto mare=fotografii profi” și asta ne bucură. Credem că încetul cu încetul fotografia de nuntă va deveni din ce în ce mai simplă cu noile generații de camere care vor apărea, iar orientarea lor spre social media și pe sistemul unui smartphone este mai mult decât binevenită. Da, Fujifilm x70 este cu adevărat o cameră foto de vis pe care orice fotograf profesionist și-ar dori-o drept jucărie de buzunar.

Personal, voi continua să fotografiez la evenimente cu x70 în paralel cu x-T2 și am de gând să îmi achizitionez lentile convertoare pentru wide și tele.

Dacă pe viitor îți vine să dai vina pe aparatură când lucrurile nu funcționează așa cu ți-ai dori, mai uită-te încă o dată la aceste fotografii de nuntă făcute cu o săpunieră. Sigur problema este în altă parte! 🙂

Dacă te gândești să îți schimbi echipamentul pe Fujifilm, te asigur că nu o să regreți.


Cum am ajuns să fiu fotograf

Deși prietenii îmi știu povestea, am decis să dedic acest prim articol de pe noul website celor care doresc să afle mai multe despre mine, omul din spatele poveștii Julius Paul.

Zorii zilei

M-am născut în Bistrița, în 1 iulie 1991. Pot spune că fac fotografie de când mă știu. Desigur, nu la modul în care o fac astăzi, dar crescând într-o familie modestă cu un tată pasionat de tehnologie și o mamă iubitoare de flori și prăjituri, am învățat repede cum stă treaba cu domeniul vizual și cât de importantă este estetica în viața de zi cu zi.

Tata, pe lângă job-ul lui de frezor (prelucrător prin așchiere), a fost și fotograf. A descoperit în liceu aparatul foto (pe atunci un Smena 8M pe film) și s-a îndrăgostit iremediabil de domeniul vizual. Cu timpul a evoluat și în anul 1991, când m-am născut eu, pusese bazele unei mici afaceri care se ocupa cu fotografia comercială. Mai târziu, în 1994 când a venit pe lume scumpa mea surioară, a cochetat și cu filmul.

Copilăria mea fost un mix perfect între școală, joacă pe maidan și aparatură foto-video. Veșnic la noi în casă erau aparate foto peste tot, pelicule de film, revelatoare, fixatoare, hârtie foto, aparate de mărit, camere video, casete VHS, televizoare, cabluri și aparate video. Mama, o perfecționistă foarte organizată, era îngrozită de fiecare dată când tata făcea dezastru în toată casă cu jucăriile lui. Desigur, amestecate cu ale mele.

Primul meu Crăciun (aveam 6 luni) cu un Zenit ET (foto sânga). Prima mea cameră video făcută din lego (foto dreapta).

Multă vreme tata a developat filmele în baie, punându-mă la somn în fiecare seara la ora 9 fix. Ca nu cumvă să intr-un peste el în baie și să-i voalez filmele. Când o întrebam pe mama “Ce face tata în baie?” răspunsul ei era mereu același: “Caută ceva pe întuneric!”. Stiu că sună defazat pentru cineva cu o minte colorată, dar la 3 ani, nu cred că îmi putea explica cineva mai bine cum stă treaba cu developatul peliculelor de film.

UPDATE: Vorbind cu tata la telefon după ce a citit articolul mi-a amintit un episod de când aveam vreo 5 ani. El developa filme in baie și conversația a fost ceva de genul:
Eu: Ce faci acolo?
El: Muncesc.
Eu: Nu muncești, faci poze!
El: Păi și ăsta nu-i lucru?
Eu: Nu, doar faci poze.
M-am distrat copios pentru că acum fac același lucru și este chiar jobul meu. Tata la telefon: “Să nu mai zici că muncești și că ești obosit, pentru că doar faci poze! Ăsta nu-i lucru!”

Mai târziu, prin ’96-’97, tata și-a cumpărat o camera video JVC și a început să filmeze evenimente. Vă dați seama că atunci nu existau documentații pentru domeniul acesta, nu existau echipamente de montaj la îndemâna oricui, iar prelucrarea unei filmări de pe casetă VHS era o utopie. În schimb, tata, cu o răbdare nesfârșită și o genialitate tipic românească, a găsit o soluție cât de cât fezabilă. Înainte de a merge să filmeze o nuntă, se ducea la o tipografie, unde printa pe mai multe coli A4 numele mirilor, data nunții și alte detalii de genul acesta cu un font de categoria strămoșul WordArt-ului. La începutul casetei, filma fiecare pagină timp de 5 secunde lângă un buchet de flori de plasitic. Apoi, mă trimitea “la păscut” (vorba mamei), ca să poate înregistra liniștit cu Audio Dubbing piesa “Puterea Dragostei” în interpretarea Evei Kiss. Ăsta practic era genericul, după care urma filmarea propriu-zisă de la nuntă. (Din păcate pe atunci o caseta VHS costa mult prea mult pentru ca tată să-și permită să păstreze câte o copie de la fiecare nuntă. Te-ai fi distrat bine văzând un astfel de generic). Duminică dimineața, când ajungea acasă după 24 de ore de nuntă, trebuia să facă mai multe copii ale casetei. Asa că dădea play la un aparat video, record la altul și să punea să doarmă. Eu eram însărcinat cu trezitul lui pentru a schimba caseta. Așa că timp de 4 ore mă uitam la ce a filmat tata. Când schimba caseta, ma uitam încă o dată ca mâța în calendar, 4 ore, la aceeași filmare. Și asta, weekend de weekend. Cred că am văzut zeci de nunți și cunoșteam din imagini toate satele din județul Bistrița-Năsăud. Evident, nu erau pe-atunci pretenții de filmări cinematografice. Oamenii aveau un orgasm vizual doar prin simplul fapt că se vedeau pe televizor.

Mă fascina de-a dreptul ce făcea tata și tot timpul eram gură cască când meșterea câte ceva prin casă. Îmi plăcea atât de mult încât îl copiam: îmi făceam camere video și aparate foto din lego, iar mai târziu, când am înțeles cum funcționează un SLR mi-am făcut din carton, un aparat foto cu vizor și oglindă la 45 de grade. Ce mai? Eram un mic geniu al tehnologie, ca și tatăl meu.

În anul 2000 a plecat în interes de serviciu în străinătate. Deși suna telefonul fix tot timpul cu cereri pentru serviciile tatălui meu, mama trebuia să le spună că nu se mai poate. Eu eram prea mic (9 ani) că să duc mai departe munca tatei.

Moment de cumpănă

După ce a plecat tata în străinătate nu prea m-a mai pasionat o vreme treaba asta cu fotografiile. Îmi lăsase un aparat foto Praktica (un fel se săpunieră pe film) pentru momentele de familie și excursiile școlare.

În 2005, vara, când l-am vizitat, m-a intrebat dacă nu vreau o camera video “mai mică” și un aparat foto nou. A zis că de ce nu, însă nu mă gândeam că am să ajung vreodată să le folosesc la adevărata loc capacitate. Așa că mi-a cumpărat un aparat foto digital, Kodak de 5mp și o camera video Samsung digitală care filma pe casetă miniDV. Am fost foarte fascinat de faptul că poți copia imaginile în PC și le poți pune pe DVD-uri, fără a mai fi nevoit să mergi să le printezi la un laborator foto. Cât despre camera video, am învățat cum să capturez imaginea pe PC și să realizez un montaj în soft-uri precum Ulead Video Studio. Încet, încet m-am “aventurat” în lumea filmului, adică am scris scenarii pe care le-am filmat. Desigur, uitându-mă acum la ele, arată groaznic, dar pentru un puști de 15-16 ani care a învățat autodidact de pe net (într-o vreme în care era digitalului de-abia mijea ochii) să facă un film, e un lucru mare.

Fotografii realizate în 2005 (când aveam 14 ani) cu primul meu aparat foto (Kodak) fără să cunosc nici o regulă de încadrare. Totul pe Auto.

Asta până în 2008, luna mai, când am mers într-o excursie cu școala în Istanbul. Am fost atât de frustrat ca nu “îmi ieșeau” fotografiile bine, încât m-am decis ce vreau de ziua mea. Am facut un mic research pe internet și am descoperit DSLR-urile. Tata a fost în culmea fericirii când i-am zis că vreau să evoluez în domeniul fotografiei. Însă, că să vadă cât sunt de sigur pe această idee (mai ales că un DSLR entry-level pe atunci costa o căruță de bani), m-a pus timp de câteva săptămâni să-l ajut la treburi casnice. Așa că am invățat să tai lemne, să le clădesc, șă tund iarba cu motocoasa s.a.m.d. De ziua mea, 1 iulie 2008, am primit un Nikon D60 cu două obiective: 18-55mm și 70-300mm. Lumea s-a schimbat pentru mine din acel moment. Deși la început făceam fotografii pe modul “Auto”, repede am descoperit modul “M” și am început să fotografiez toate nimicurile cu toate combinațiile de setări posibile.  Toate căutările mele de pe google.com începeau cu “How to”.

Pe vremea când fotografiam tot ce îmi ieșea în cale cu primul meu DSLR Nikon D60 (2008-2009)

Momentul decisiv

În luna august a aceluiași an, am fost cu familia la nunta vărului meu Dorin, cu aparatul foto după mine. Eram nedespărțiți. Dorin mă rugase inițial să-i fotografiez eu nunta, dar evident că l-am refuzat invocând lipsa de experientă pentru că eu nici măcar nu știam prea bine care e treaba cu formatul RAW. Tata mi-a zis că o să mă descurc, la fel cum a făcut și el la prima nuntă, dar totuși era o diferență de 15 ani și oamenii aveau alte pretenții. Într-un final vărul meu și-a angajat un fotograf profesionist. Mare mi-a fost mirarea, după câteva luni când Dorin m-a chemat să-mi arate albumul lui de nuntă. Surpriză! peste 50% din fotografiile de acolo erau făcute de mine. Nu mi-a venit să cred că am reușit să fac niște fotografii care să fie pe placul cuiva. Atunci mi-am dat seama că ceva din interiorul meu are potențial. Unii îl numesc talent, eu îi spun un mix prefect între viziune în spațiu și atenție la detalii.

Fotografii realizate de mine la nunta vărului meu Dorin (2008)

Îți dai seama ce curaj am prins! Am început să fac ședințe foto la prieteni (pe gratis) să îmi fac experiență, am descoperit soft-urile de prelucrare (La început PhotoScape, iPhotos apoi Lightroom) să merg la fotocluburi unde să cunosc alți fotografi și să particip la concursuri pentru liceeni.

Am început să câștig și câțiva bănuți pe care îi investeam tot în aparatură foto. Am început să colaborez cu diferite firme, care mă trimiteau ca și fotograf secundar la evenimente. Nu făceam nu știu câți bani din asta, însă eram în culmea fericirii că pot să îmi duc pasiunea la un alt nivel.

Părinții mei erau exasperați. Nu știau ce se întâmplă cu mine. Plecam dimineața de acasă și mă întorceam seara târziu. Fotografiam toată ziua cine știe pe ce dealuri, ganguri, clădiri dezafectate sau evenimente stradale. Toate fetele se țineau coadă după mine să le fac fotografii.

În 2009, i-am zis tatei că vreau alt aparat foto, iar după încă o tură de tuns iarba și crăpat lemne, mi-a cumpărat un Nikon D300 cu obiectiv 16-85mm. Fotografiile mele deja erau la un al nivel. Și nu neapărat datorită camerei, cât a faptului că am învățat să controlez fiecare parametru al aparatului foto. Tata a înteles că prelucrarea imaginilor pe PC este un aspect important, iar după ce am testat mai multe laptopuri cu Windows, s-a decis că un MacBook este cel mai indicat pentru un fotograf. Dacă la început fotografii din Bistrița râdeau de mine și de D60-ul meu, pe motiv că un copil de 17 ani, începător, se ține scai după ei, oameni cu experiență în fotografie, au început să mă trateze aproape ca pe un egal când au văzut cât de mult am evoluat într-un timp scurt, fără ca nimeni să mă învețe nimic.

Prima mea expoziție foto alături de colegii de la Fotoclub Axxa Bistrița (martie 2009). Se observă destul de bine diferența de vârstă.

Deși părinții mei își doreau să devin preot, inginer, medic sau arhitect, au avut mult de furcă cu mine, fiindcă nici nu voiam să ascult. Cu toate astea m-au obligat să fac un liceu cu profil mate-info. În fiecare semestru mergeam cu o cerere de transfer la direcțiune că poate, poate o să ajung la liceu de arte. Mama, prietenă bună cu directoarea școlii, a avut grijă ca aceste cereri să nu fie aprobate din tot felul de motive mai mult sau mai puțin plauzibile. Așa că mi-am dat bacalaureatul din matematică nivel M1 și am crezut că îmi rog moartea în fiecare minut care trecea în lungile zile de școală. Am avut tot timpul note mari la școală fiindcă mă ducea capul, chiar mergeam și la olimpiade, însă sufletul meu era în altă parte. La fotografie.

Pentru că mă certam constant cu părinții mei legat de facultate și viitorul meu, mi-am pus ordine în gânduri că să văd cine are dreptate. Mi-am zis, la 17 ani că orice aș face în viața asta, vreau să fie ceva memorabil. Și cum pe lume există 3 tipuri de meserii nobile (salvatorii de vieți, dascălii și păstrătorii de amintiri) fără de care societatea s-ar duce de râpă, conform calităților mele, meseria de fotograf mi s-a potrivit cel mai bine. Iar având faptul că în bac am luat peste 9 la limba română fără să învăț absolut nimic, aș putea fi și profesor. De fotografie desigur. Într-un final ai mei au înțeles că e important să fac ceea ce îmi place, chiar dacă au sperat până în ultimul moment că “voi reveni pe calea cea bună”.

Așa că m-am înscris la UNATC București la regie de film. Admiterea a fost în septembrie, iar dintr-un motiv necunoscut, am fost respins și am stat un an acasă. Mama a fost terminată și nu a putut accepta că toți copii se duc la facultate și eu ba. Însă pentru mine a fost cel mai grozav an din viața mea. Am avut în sfârșit timp să fac doar ceea ce îmi place, adică fotografie.

Povestea Julius Paul

Am observat multe greșeli și nereguli în breasla fotografilor din Bistrița și mai ales la firmele pentru care lucram. Voiam tot timpul să fac mai mult și mai bine, dar mă băteam de multe refuzuri și de clasicul “Las’ că-i bine și-așa!”. Pentru mine nu era bine. Aveam o dorință incontrolabilă de a ajunge la cel mai înalt nivel. Și dacă tot stăteam acasă, ore în șir în fața laptopului urmărind tutoriale, am zis că a sosit timpul pentru o afacere pe cont propriu. În 21.01.2011 am înregistrat o firmă și am pornit cu pași rapizi spre ceea ce înseamnă azi Julius Paul. Încă de la început am știut că nu voi reuși niciodată să fac o treabă profi fără o echipă puternică în spate. În martie 2011 l-am cunoscut pe Andrei Chereja, un copil de 15 ani care avea ceva ce îmi plăcea foarte mult. Făcea fotografii pe film, corect încadrate și perfect expuse, fără a știi absolut nici o regulă. I-am zis că are potențial și a fost mai mult decât încântat să facă parte din echipă.

Prima nuntă marca Julius Paul (14 mai 2011).

Deși tata spera că o să îmi vină mintea la cap și o să am și eu un job ca tot omul, s-a bucurat în sufletul lui că vreau să-i pășesc pe urme. Iar când i-am pus pe hârtie planul meu de afacere pentru următorii 3 ani, a fost mai mult decât încântat să mă ajute. A avut discuții în contradictoriu cu mama pe subiectul ăsta, dar într-un final a fost dispus să mă ajute financiar pentru tot ceea ce aveam nevoie.  Am creat logoul și tot ce ține de identitatea vizuală, inclusiv site-ul (dacă tot a fost la mate-info) rudimentar atunci ce-i drept, dar cu efectul scontat.

În tot acest timp am vrut să aprofundez cât mai mult domeniul, iar dincolo de aspectul tehnic și comercial al lucrurilor, partea artistică trebuia dezolvată și ea. Așa că în toamna anului 2011 am început licența în domeniul foto-video la Universitatea de Artă și Design Cluj-Napoca. După ce mi-am luat licenta cu 10 am urmat și cursurile de master în același domeniu. Acum sunt doctorand în artele vizuale fiindcă îmi doresc nespus de mult să-i învăț și pe alți tineri fotografie și să-i inspir. Mi-a fost foarte greu la început când nimeni nu m-a susținut și când nimeni nu a crezut în mine, încât vreau să-i ajut pe alții. Perseverența e cheia succesului și luciditatea de a găsi o cale indiferent de obstacole.

Echipa s-a mărit și am ajuns la un număr de 3 fotografi (Eu, Camelia Sfârloagă, Călin Curticăpian), 3 videografi (Andrei Chereja, Aluaș Ion, Anca Șandor) și un graphic designer (Alina-Cristina Cotoi).

O parte din echipa Julius Paul. Foto 1: de la stânga la dreapta: Anca, Eu (Paul). Andrei, Ioan și Călin. Foto 2: Camelia, Daniel, Eu și Anca.

Ne-am ținut de treabă, am crescut nivelul de calitate în fiecare an, iar clienții nu au întârziat să apară. Ar fi multe de povestit, dar nu te mai plictisesc. Aș putea scrie un roman despre toată activitatea noastră.

În 2016, după 5 ani de activitate, am ajuns să avem atât de mult de lucru încât pentru mine a devint foarte greu să manageriez toată afacerea și să mai fac și fotografii pe deasupra. Deși îmi plac foarte mult treburile organizatorice, nu ma pot despărți de fotografie. Așa că toată partea de video am despărțit-o în mai multe echipe. Julius Paul a rămas ce a fost la început, doar fotografie.

Astăzi ducem mai departe povestea Julius Paul într-un trio perfect: Eu (fotograf și editor), Cami (fotograf și editor), Cris (graphic designer).